Recent, în cadrul unei croaziere pe blogosfera românească am acostat pe blogul “Jurnalul unui infidel”. Cel căruia îi aparține blogul, de fapt, este autorul unei cărți cu același nume “Jurnalul unui infidel”- 40 de povești despre dragoste și trădare. M-a pus pe gânduri… Cine sunt eu? Cine/&Cum sunt eu atunci când sunt cu cineva?
După câteva cești de cafea în compania agendelor mele, a albumelor cu poze și caietelor cu frânturi de idei și mâzgălituri- martorii trăirilor mele- a venit și răspunsul. În orice relație eu rămân EU- și sunt fidelă, al naibii de fidelă- fidelă propriilor vise, principii, idealuri. Sunt atât de fidelă încât fidelitatea mea este adesea confundată cu egoismul și indiferența. Până la vârsta de 22 de ani m-am văzut cu mai mulți bărbați dar puțini dintre ei au reușit să-și pună amprenta în viața mea și nici unul nu a reușit să câștige dragostea mea necondiționată și un loc în planurile mele pentru viitor. Sunt “complicată”? Sau dragostea e? Probabil ambele…
Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri- un moment întipărit în memoria mea cu 2 ani în urmă. Era o zi însorită de vineri. Era a doua mea întâlnire cu mister X- un Adonis cu ochi albaștri și buzele pline. Ne cunoșteam de mai mult timp însă ca prieteni, nu iubiți. Nu pot spune că ne înțelegeam din priviri sau că discutam cu orele pierduți în timp dar ne cunoșteam, știa cum să mă facă să zâmbesc și să uit de toate problemele. Ne cunoaștem și era un început. La ora 14.00 eram la locul întâlnirii însă el ajunsese mai înainte și mă aștepta. Ne-am salutat, m-a sărutat ușor pe obraz și m-a luat de mână. Ne- am plimbat vreo jumătate de oră vorbind despre nimicuri, soarele ardea de parcă era miezul verii și doar câțiva oameni se plimbau agale majoritatea ascunzându-se prin baruri și terase. Am țintit și noi un bar din apropiere și ne-am pornit râzând spre el.
Am dechis ușa, am pășit înăuntru. După strălucirea soarelui și năduful aerului de afară, fumul de țigări, lumina estompată și cacofonia de sunete- piese Hip-Hop, râsete și vorbe- au făcut lumea să se învârtească pentru câteva secunde iar când aceasta s-a oprit ochii mei s-au întâlnit cu cea mai pătrunzătoare pereche de ochi căprui pe care am întâlnit-o vreodată. Nu i-aș fi confundat niciodată și nici nu i-aș fi putut uita. Era el- Mister Y- el, iubirea mea ascunsă de acum cinci ani. Atunci el se întâlnea cu o tipă iar pentru mine era, și este, inacceptabil să intervin în relațiile altora. Dar acum era în fața mea. O sută optzeci de centimetri de corp atletic, buzele ușor arcuite de un zâmbet ironic, scânteile din ochii căprui… M-am oprit pe loc. Întorc capul spre X și văd că acesta se salută cu Y care ne face semn să ne alăturăm la masa lui. Stătea cu un prieten la bere și povești. Ne-am așezat. Era o masă pătrată de lemn încrustată pe la colțuri. Eu m-am așezat în fața lui Y. S-a uitat direct la mine și mi-a zâmbit. Din cauza iluminării din încăpere contururile feței erau mai accentuate iar ochii mai profunzi. Acei ochi care- mi citeau sufletul, de parcă mi-ar ști toate gândurile, toate tainele. Știam că nu e corect față de X, dar nu puteam să pierd șansa de a face un schimb de aluzii cu Y, de a simți pentru câteva clipe ce ar fi putut să fie între noi … șansa pe care nu am avut-o eu, tânăra curioasă care descoperea ce înseamnă să iubești, de acum cinci ani în urmă. Y credea că eu și X suntem doar prieteni și eu i-am susținut tacit confuzia pentru următoarea oră.
Discutam în doi, ignorând complet restul lumii- oamenii care intrau și ieșeau din local, chelnerița care s-a apropiat de câteva ori de masă, prietenii noștri. De parcă eram la o competiție de cuvinte, însă cuvintele de fapt nu contau. Vorbeam despre lucruri banale: cunoștințe comune, amintiri și planuri iar fiecare cuvânt purta o încărcătură emoțională proprie: tonalitate, gesturi, mișcarea buzelor, respirația. Aveam să ne spunem atât de multe lucruri. Am luat o pauză de la rostit cuvinte continuând să vorbim. Am ridicat paharele de bere uitându-ne fix unul în ochii celuilalt- două reflexii a unei posibilități . Am băut câteva gâturi reci și amărui de bere și am pus paharul pe masă. Pe marginea sticlei acum se vedea clar amprenta roșiatică a unui sărut. Aveam nevoie de bere ca să mă răcoresc dar efectul era invers. Vroiam să-mi plimb mână pe fața lui, să-i simt zâmbetul, genele lungi, probabil mai lungi decât ale mele, să-mi trec mâna prin părul lui ruinând orice aparență de ordine, să-l cuprind. Nu puteam să disting dacă îmi doream eu aceste lucruri sau versiunea mea de acum cinci ani și, în acel moment, nici nu avea importanță.
Știam că în orice secundă X poate să pună punct acestei confuzii dar acest lucru mă făcea doar să arunc priviri mai provocatoare și cuvinte cu subânțeles. Nu făceam nimic greșit, ci doar ceea ce doream să fac. O oră. Y a ieșit de la masă pentru a răspunde la un telefon iar în momentul în care se apropia de masă X m-a cuprins și m-a sărutat. În acea zi, când m-a condus acasă, eu mi-am cerut scuze și i-am spus că nu putem continua să ne vedem. Nu pentru că aș fi pierdut interesul sau pentru că mi- a întrerupt flirtul cu Y ci fiindcă știam că dacă situația s-ar repeta- aș proceda la fel. Iar eu sunt corectă- față de mine și sentimentele mele și față de alții.
Fidelă mie însumi și constantă în propriile convingeri. Consider că nu ai de ce să complici lucrurile simple, nu trebuie să trăiești cu păreri de rău pentru ceea ce ai făcut, să te trădezi pe tine însăți pentru fericiri iluzorii. Există o persoană cu care ești datoare să fii mereu sinceră. Tu însăți. Simplu/ complicat? Eu/ dragostea? Probabil ambele.
