Câmpii de tumulturi albastre se întind în faţa mea…În apă stravezuie se-neacă raze aurii , pe ceru-azuriu se aud strigăte de pescăruş iar eu mă zbat odată cu fiecare val de ţărm… mă pierd în fiecare ciocnire, mă retrag ca spuma spălând nisipul fierbinte, şi mă izbesc din nou de mal … Flori de “nu mă uită” îmi acoperă gleznele…Trec clipe, ore…

               Cuprind în priviri marea dezlănţuită şi simt pe obraji primele picături de ploaie. Ridic faţa şi mă las în mâinile stihiei… Eu singură mă transform în furtună. Vântul îmi aruncă pletele ude în faţă, mă ameninţă şoptindu- mi cuvinte indigo… El nu mă poate rupe. Eu aparţin stihiilor… să mă rupă poate doar un om… Valuri mă cuprind încercând să mă prindă- n tainică- adâncime iar eu rămân nemişcată până nu se stinge vântul iar valurile- mi mângâie tălpile goale… să mă rupă poate doar un om…

   Încă o lacrimă …departe…aproape… undeva în alte locuri alte lacrimi evadează  pe obrajii altor oameni, de alte naţionalităţi, alte religii ,alte poziţii politice , oameni pe care îi unesc râuri de lacrimi. Lacrimi pierdute pentru o dragoste surpată, pentru viaţa care şi-a pierdut tot sensul odată cu moartea unei persone dragi, lacrimi de fericire, disperare… şiroae de lacrimi şi un infinit de  cauze… Şi de câte ori nu ne permitem să scăpăm o lacrimă în timp ce sufletul nostru stî străpuns pe pământul rece şi sângerează  tăcut iar noi privim eternul celest, ne strângem fărâmiturile inimii de pe pământ, îndreptăm umerii şi mergem mai departe…Dacă fiecare lacrimă al sufletului s-ar prelinge pe obraz atunci nu ar mai fi existat uscat pe aceasta planetă a suferinţei…

      Departe… ce ar însemna de fapt acest cuvânt?… Departe… kilometri distanţă ce stau între noi şi persoanele  dragi…arbori, acoperişuri ,râuri ,drumuri , câmpii,munţi care stau în drumul nostru spre locul aspirat cu atâta intensitate de coardele sufletului nostru … un loc de refugiu ,un loc al fericirii unde timpul înlemneşte …

    Departe … câte persoane   mă văd zilnic însă nu au idee cine sunt eu … departe… aproape … tărâm al visurilor numit realitate … tot ce noi iubim,familia noastră ,prietenii, toate ideile, toate valorile noastre … toate sunt părţi  componente ce ne formează întreaga noastră existenţă …

   Visuri ce  decurg din realitate fiind alimentate de dorinţele ascunse ale făpturii omeneşti…visuri ce  ne ocupă întreaga existenţă … şi cum să supravieţuieşti fără vise în calvarul pe care noi îl creăm cu atâta insistenţă  atât nouă înşine cât şi celor din jur ?…  Numai în vis există fericirea perfectă, necondiţionată  iar noi ne descătuşim de postura unor realişti pragmatici şi ne scăldăm în lumina dulce a soarelui… clipe de refugiu din realitatea dură pe care ne-o dictează viaţa… vis şi realitate intercalate în dansul existenţei… şi numai de noi depinde tempoul acestui dans…